The Orphanage from the “Planning notebook”
” […] Laura Covaci comes with a challenging selection both devastating and unsettling, from her latest inventions (Orphanage exhibition). It consists of a series of depictions of child dolls realized through digital photography, easel painting and graphics. The project began by looking for certain vestiges (dolls as such), it continued with classic photos of doll objects, and developed through a series of images digitally edited, finally distilled in paintings or drawings. From now on, these three registers were interlaced and began operating on the principle of communicating vessels. The artistic offering, in the version of cymas, initially aimed to illustrate all these three levels of experience and visual language, trying to prove, beyond the “finity” of each art object in hand, how painting can be nourished nowadays from installation, becoming virtual though the intermediation of digital photography. […] “
Galleria AnnArt înaintează cu paşi mari, dar puţini. Descumpănitor de puţini, dacă e să luăm în seamă ambitusul de ei aspiraţii, admirabilul ei sistem de promovare, locaţia etc. În cele şase luni de existenţă, a adus pe simeze doar trei expoziţii, fiecare în parte câte un eveniment (Sorin Ilfoveanu, EBienale la Peretele Alb, Mircea Roman). Raţiunea acestei dospiri lente ne este explicată de curatoarea Gabriela Massaci, în pragul celui de-al patrulea eveniment pus la cale de Galerie şi intitulat “Caiet de planuri”.
“Acesta este miezul frumos rostuit în carton şi culoare al unui caiet de planuri care a ajuns ferfeniţă după şase luni de răsfoieli, adnotări, schiţe şi însemnări, bife, sublinieri, semne cu roşu şi pagini îndoite. Un jurnal al primelor şase luni ale galeriei AnnArt, timp in care am avut trei expoziţii şi ne-am întâlnit cu un număr mare de artişti. O bucurie profesională, nu lipsită de dileme şi decizii greu de luat, dar iată-ne în pragul lui 2012 cu un angajament faţă de nouă artişti cu care galeria doreşte să lucreze în următorul orizont de timp. Am urmat aşadar misiunea declarată în mai – aceea de a promova şi vinde artişti consacraţi şi emergenţi, rezervându-ne luxul unui criteriu simplu: să ne placă. Să ne placă lucrările acestor artişti în sensul multiplu în care cu toţii ştim sau învăţăm să privim arta: să simţim emoţie şi derută, îndemn să cădem pe gânduri, să ne animăm în faţa unei revelaţii intens-personale şi să ne desfătăm în preajma frumosului şi adevărului tangibil. Să simţim totodată că, pentru oricare lucrare, cumpărând-o, am facut şi o investiţie inteligentă, în valoarea ce nu doar rezistă în timp ci şi – suntem convinşi – îşi adaugă sens şi valoare. Îi admirăm şi îi susţinem fără rezervă pe Sorin Ilfoveanu, Paul Neagu, Ştefan Câlţia, Dorin Creţu, Vladimir Şetran, Francisc Chiuariu, Laura Covaci, Mircea Roman şi Constantin Rusu (în ordinea intrării în Caiet).”
Cum fiecare artist va beneficia de o seară de prezentare separată, oferindu-ne, prin urmare răgazul să zăbovim asupra sa, şi cum aceste rânduri sunt adunate înainte de vernisaj (7 decembrie a.c.), vom face o prezentare a singurului proiect, din cele nouă, pe care îl cunoaştem în avanpremieră.
E vorba despre “Orfelinat, o istorie a singurătăţii colective“, al Laurei Covaci, din care artista a extras câteva “pagini” reprezentative pentru Annart. Foarte exigentă cu prezenţele ei expoziţionale în România (până acum a pendulat între Belgia, SUA şi Franţa), artista apare cu o selecţie provocatoare, devastator-neliniştitoare din ultimele sale născociri, din care va lipsi însă, din câte am priceput, dimensiunea instalaţie (de o importanţă notabilă în arhitectura proiectului). E vorba despre o suită de reprezentări ale unor păpuşi-copil, prin intermediul fotografiei digitale, picturii şi graficii de şevalet.
Personajele…
Sunt nişte păpuşi tipice pentru perioada 1970-1980, care puteau fi lesne găsite în magazinele socialiste de jucării. Erau, îndeobşte, MADE IN CHINA, şi aveau expresii înţepenite, mai degrabă sumbre. În decenii de folosire, au suferit, încearcă să spună Laura Covaci, un transfer de suflet din partea copiilor care s-au jucat cu ele.
Mijloacele plastice
Picturile şi grafica. Proiectul constă în dezgroparea semnelor, rănilor, tatuajelor afective de pe pielea păpuşilor, care dau seamă de ceea ce au văzut, simţit şi suferit copiii (mânuitorii lor), în timpul aşa-zisei Epoci de Aur. Treptat, se produce o deplasare a trăirilor copilăreşti (dar, vai, nu întotdeauna infantile) asupra materialului plastic, o umanizare a fantoşelor, care, într-un anume sens, contrabalansează dezumanizarea provocată de regimul comunist. L.C. încearcă să restituie aceste urme, să le recompună traiectoria originală, să o facă sensibilă, să pună în evidenţă destinul acestor păpuşi mutante. Este, dacă vreţi, un demers de arheologie subiectivă, o scormonire în străfundurile inocenţei batjocorite a copiilor. În acelaşi timp, ne aflăm în faţa unui demers proiectiv, orientat spre vizualizarea existenţei lor viitoare, în calitate de mutanţi, în calitate de fiinţe posibile.
Instalaţiile. Păpuşile, de această dată oferite ca obiecte, ca moaşte, sunt puse în sicrie, în relicvarii sub formă de cuburi de plexiglas (sau tuburi vitrate), exhibându-şi toate rănile, toate vânătăile, toate traumatismele. Prin efect de contrast, ele sunt înconjurate de elemente de peisaj idilic, apăsat artificial, ilustrând gustul epocii şi sloganurile propagandei – flori de plastic, peşti de sticlă, fluturi de sârmă şi carton ieftin etc.
În sfârşit, Imaginile digitale propun imaginea unor păpuşi ca document al devenirii: fotografia subliniază etapele metamorfozei: păpuşă/ transferuri suferite de paiaţă/ starea de mutant.
Proiectul a debutat prin căutarea unor vestigii(păpuşile ca atare), a continuat prin fotografii clasice ale obiectelor păpuşi, s-a dezvoltat prin imagini mânuite digital şi s-a distilat în picturi sau desen. Începând din acest moment, cele trei registre s-au întreţesut şi au început să funcţioneze pe principiul vaselor comunicante. Oferta plastică, în versiunea de simeze, îşi propunea, iniţial, să ilustreze toate aceste trei niveluri de experienţă şi de limbaj plastic, încercând să demonstreze, dincolo de “finitul” fiecărui obiect artistic în parte, felul în care, azi, pictura se poate nutri din instalaţie devenind virtuală prin intermediul fotografiei digitale.
Daniel Nicolescu, The Financial Newspaper, 2011